Aștept…aștept să mă aștepte și timpul pe mine

Oamenii mari nu știu să deseneze. Găsesc doar inimi mâzgălite.

Aștept să mă aștepte și timpul pe mine…

Viața îmi pare o continuă așteptare…
Sunt copil și aștept. Jucăria pe care am privit-o mult timp pe un raft, pe un ecran.
Jocul minunat pe care mi l-am imaginat că-l voi juca doar datorită jucăriei celei noi.
Cu toate că lada cu jucării de acasă e plină ochi.
Dezămăgire.
Lumea oamenilor înalți e ciudată.
Ei nu așteptă jucării și nu se bucură țopăind ca mine.

Aștept vacanța. Arunc toate regulile la gunoi. Regulile altora. Nu ale mele.
Eu mă simt liberă. Aș vrea să fie vacanță mereu în viața mea. Alerg și colorez trotuarele cu cretă. Sper că și inimile oamenilor le pot colora.
Mai târziu găsesc doar inimi mâzgălite.
Oamenii mari nu știu să deseneze.

Mă plimb cu jucăria mea în mână uitându-mă la oameni. Viața lor pare fără reguli. Îmi doresc să cresc. Aștept să ajung la nivelul ochilor lor. Să privesc direct în lumea lor. Vreau tocuri înalte și o mașină frumoasă. Puternică.
Îmi adun prietenii în ea și fugim de oamenii înalți. Ei nu au reguli dar noi avem. Zburăm în locuri unde limita este doar cerul. Greșim drumul și ne întoarcem. Copilăria am rătăcit-o pe undeva pe drum.

Îmi simt inima cum bate tare. Bate rău de tot. Bubuie și nu o pot opri. Fluturii parcă cresc în mine acum. Iubesc. Uit cine sunt și mă predau cu totul celuilalt. Îmi las inima pe unde merg. Praf și pulbere. Sufletul mi-a fost sechestrat. Cutia mea toracică e goală, venele…străzi pustiite.

Mă apuc să fac curat. Adun toate cioburile și le arunc cu zgomot mare la gunoi. Fug de mine, fug din drumul meu. Caut alte locuri, alte zboruri. Am două inimi acum. Și apoi trei…am renăscut. Sunt omul din lumea oamenilor înalți. Nu-mi amintesc cum este să ai vise. Să te joci. Creez reguli și copilul meu mă privește pierdut. Eu sunt limita lui. Am așteptări mari de la un om atât de mic.

Alerg prin timp fără să mă opresc. Aștept să mă împlinesc prin ochii celorlați. Visele mele au rămas în lada cu jucării. Frunzele nu mai au aceleași culori iar copacii nu mai vorbesc pe limba mea. Poveștile sunt timp pierdut.

Zidesc porți. Porți mari și groase să nu mă atace așteptările mele nerealizate. Bucuria fiecărei clipe vrea să-mi spargă geamurile. Aud bubuituri și nu știu ce să fac. Nu mai aștept. Deschid acum ca timpul să nu plece din nou.
De data asta, mă așteaptă.
Mă fac din nou mică și-mi spun că lumea oamenilor înalți, e ciudată….

Lasă Un Răspuns