Confesiunea unui preot – Recenzie. De ce nu judec cartea scrisă de Sierra Simone?

Sunt destule motive pentru care să nu judec cartea ”Confesiunea unui preot”, din prisma creștină.

Dacă aș face asta, aș crede despre mine că nu sunt nimic mai mult decât un creștin, că nu mai sunt nimic, dincolo de asta.

Și ohh, câte alte emoții, sentimente și mistere suntem dincolo de asta. Da, este o carte ”păcătoasă” care îți dă un blow extrem minții.

But, can you handle it?

Cartea ”Confesiunea unui preot”- În loc de preludiu.

Atunci când citesc o carte, prefer să o citesc total detașat.

Înainte de a-mi da cu părerea, fără a știi exact despre cum mă pot eu integra în poveste, de mă alinia părerilor colective, și a mă lăsa influențată de titlu, de copertă, de toate credințele mele, părerile altora, ale criticilor, ale cititorilor, care văd doar un singur aspect din întreaga poveste, prefer să mă detașez și să dau o șansă părții ascunse din mine, care este mult mai inteligentă decât pot eu pricepe.

Acea parte care știe cum să perceapă dincolo de niște scene fierbinți și atât.

Acea parte din mine care știe să privească lucrurile mai deep decât actul în sine, prezentat în carte ca fiind dincolo de limite. Așa am dat prima pagină a cărții și am intrat în tot ceea ce ea înseamnă. În acea dorință latentă, ce s-a manifestat prin această ”poveste”….o trăire interzisă, nu-i așa? Te avertizez însă, s-ar putea să îți placă ce înseamnă momentul primei pagini, date….sau s-ar putea să preferi să rămâi în limitare…

Orice carte are suflet. Și ”Confesiunea unui preot” are sufetul ei…

..are sufletul ei…pur de murdar, in completitudinea lui….crede-mă ca este exact ce tu ești, dincolo de blocajele tale. Crede-mă, că este ce nu recunoști tu în tine, în sufletul tău. Este ce ai vrea să recunoști dar…

…de aici, se manifestă avetizarea de mai sus. Involuntar vei trăi, fie că e acceptare, fie respingere, fie primire, fie oferire…

Deci, la fel ca noi oamenii, carțile au suflet pentru că ele sunt doar simțire, transpusă în niște vibrații mai ușor de priceput cu mintea noastră ce înțelege doar cuvintele și nimic mai mult. Totuși, ele se duc, dincolo, în structurile tale, involuntar… și activează orice emoție latentă în tine…

Și cărțile au păcate și fapte bune, pentru că ele suntem noi.

Iar dacă le privim așa, cu siguranță ne dezvoltăm empatia, înțelegerea, ființa completă…ne redescoperim părți ascunse sau nerecunoscute conștient sau inconștient.

O carte este exact ca sufletul unui om. Unică, cu trăiri ascunse, cu secrete, cu perspective diferite, formate din propria trăire sau imaginația unei trăiri care, în realitate ar fi total interzisă.

O carte are părți bune, părți mai puțin bune, instincte și conștiință, la fel ca noi, ființele umane.

Într-o carte te poți regăsi, poți simți cuvintele prin trăire, pasiunea, suferința sau bucuria din prisma propriilor tale experiențe, propriilor limite sau te poți comporta ca un simplu judecător. Oricum ar fi, vei trăi prin carte, te asigur.

Un judecător care judecă dintr-o judecată inoculată și învățată atât de perfect, încât nu-și poate imagina că există o altă cale. Un judecător care face asta constat în viața sa, indiferent de situație, persoană, carte sau propria-i persoană.

Nu ai obosit să stai mereu cu un ciocan invizibil în mână punând sentințe? Despre tine, despre alții, despre viață?

Indiferernt în ce punct te găsești, vei merge dincolo. Chiar de nu vei observa, de nu vei crede….chiar de vei crede că ești doar în judecată, vei trăi păcatul. Garantat.

Cărțile ne iartă și nu stau îmbufnate.

Dacă tot vorbim despre credință (că doar ce ai putea găsi în confensiunea unui preot, nu-i așa?) să știi că orice carte te iartă și nu stă îmbufnată, nu te urăște că o judeci sau că alegi să o arunci într-un colț întunecat, alături de alte cărți pe care le consideri proaste. Știi de ce? Pentru că acesta carte este partea din tine pe care, mereu ai considerat-o așa….proastă…de ”necitit”, de ”nesimțit”, de ignorat….dar este ok….va veni și vremea ei…într-o zi…

Orice carte are răbdare să îți deschizi inima, mintea și să te redescoperi, citindu-o cu iubire, atunci când te-ai decis să nu mai fi doar un judecător ci un jucător…un jucător ce nu se teme de toate părțile ființei sale.

Fiecare carte are înscrisă în paginile ei, un suflet în sine, un suflet care este relatat în libertate deplină de exprimare (ceea ce nouă, ființelor umane, ne este greu să facem), asumându-și astfel consecința acestei libertăți.

O carte își asumă prin ceea ce spune opțiunea de a fi judecată, plăcută sau închisă în orice moment, fără a se plânge sau a te judeca că ai făcut asta. Așa cum și Sufletul tău își asumă să îi vezi întreaga frumusețe sau doar anumite părți din Întreg.

Pe lângă asta, o carte își mai asumă faptul că are un rol important în viața ta. Unul fermecător sau unul prea dificil de înțeles, de cuprins, de ne-judecat. Totuși, te așteaptă să te redescoperi, pe un raft, sub praf, sub ani…

Ea își asumă că poți prelua din ”trupul” ei învățături sau o poți judeca înainte de a-i da vreo șansă acestei învățături să se asimileze în ființa ta.

Totuși, te așteaptă să te redescoperi, pe un raft, sub praf, sub ani…sub temeri și limitări ale minții….

Te așteaptă cu răbdarea că într-o zi, vei dori chiar tu să te experimentezi în toate aspectele Ființei tale.

Cum să citești cartea asta sau oricare alta de acest fel?

Atunci când citesc o carte, îmi place să îmi golesc mintea de prejudecăți și să intru cu totul în poveste, să mă întorc pe toate părțile ființei mele, să o văd din prisme diferite, să o dezmembrez și mă transpun în fiecare parte a ei, înainte de a decide dacă este ceva greșit acolo. Simțirea nu te înșeală niciodată, crede-mă!

Până la urmă cine ne poate spune cu adevărat ce este greșit sau nu, fără a o spune din propria-i judecată?

În povestea unei cărți cu suflet, sunt întotdeauna prezenți oameni ca noi, sunt prezentate situații de viață reale sau imaginate dar trecute prin filtrul unui om, ca mine, ca tine, ca noi toți. Trecute printr-o experință, ce poate fi chiar a ta, la un nivel sau altul.

Aici se întrepătrunde realitatea cu limitele, cu dorința de a călca peste ele, cu bunătatea și răutatea, pasiunea și vinovăția, iubirea și suferința, credința și păcatul. Oare nu sunt toate astea în noi cu toate că nu vrem să le acceptăm?

Dacă judecăm cartea după criteriile după care îi judecăm pe ceilalți, deja spune multe despre noi înșine și pe lângă asta, îngropăm adânc autenticitatea și empatia, înțelegerea și înțelepciunea de a fi mai mult decât ceea ce credem în acest moment.

Atunci, acel moment devine acela în care ne judecăm pe noi înșine prin prisma unei povești, a unei idei interzise (de cine?) și ne simțim perfect știind că nu am comis nici o abatare de la reguli. Astfel vom fi apreciați de ceilalți rămânând astfel mereu în limite. Preferăm să fim acceptați de ceilalți și să nu ne acceptăm pe noi înșine. Să ne mințim la infinit că este ok să nu ne manifestăm așa cum simțim, ci cum vor ceilalți.

Atunci acceptăm că suntem doar ceea ce alții ne spun să fim, ceea ce alții vor să fim sau să facem și ne oprim din a ne manifesta cu adevărat libertatea deplină pe care am primit-o ca dar chiar de la Creator ( fapt care nu se întâmplă în cartea Confesiunea unui preot). Aici, lucrurile merg dincolo. Tu poți face asta?

Dincolo de asta, la o distanță, o linie fină și subțire, este lipsa judecății și războiul interior al fiecărei persoane ce tocmai s-a deschis în ființa ta. Be ready!

Confesiunea unui preot – mai mult decât scene interzise.

Cartea ilustrează perfect traumele, suferințele și temerile a două personaje – Tyler Bell și Poppy Danforth – care ajung să-și repare sufletul depășind limitele păcatului în sine.

Ei acceptă împreună situații greu de acceptat pentru cititor și societate pentru a-și manifesta instinctual suferința, fără a mai o trece prin filtrul minții ca mai apoi regretele și vinovăția umanului să se transpună perfect în ființa lor.

Din acest punct se naște un cerc vicios care îi readuce iar și iar în fața aceluiași păcat care pare să funcționeze de fiecare dată, pentru moment. Un moment, același moment în care trebuie să fi, poate pentru a înțelege de ce ești aici.

Judecata prin care trec vine atât din exterior, din teama de a fi ieșiti din limite dar și din propria ființă și conștiință. Aici se dau lupte incredibile între minte și trup, între suflet și felul de a simți, de a percepe iubirea divină.

Dar oare nu la fel se întâmplă și în viața noastră, în ființa noastră în fiecare zi?

Atunci când suntem împinși de o forță nevăzută să călcăm cu putere peste reguli de bun simț și să ne aruncăm în libertate, în manifestarea ființei, în explorare și acel ceva numit păcat? De unde ar putea veni voința de explorare a păcatului dacă acesta nu există deja în ființa noastră și nu am fi conștienți de existența sa?

Nu la fel suntem condamnați să ne depășim limite mai mici sau mai mari? Nu la fel dorim în adâncul nostru să nu ne mai încadrăm mereu în tipologii sau tipare de gândire ce ne fac să ne simțim mici și nesimificativ? Limitați?

Nu la fel ”greșim” din instinct pentru că poate suferința cândva a fost prea mare iar golul are tendința de a se umple din libertatea pe care o avem dincolo de cine credem că suntem?

Ceea ce este interzis de societate este mai incitant tocmai pentru că acolo, în interzis, ai impresia că stă chiar fericirea și liniștea ta. Interzisul te atrage pentru că ți se pare singura modalitate de a te salva în acel moment din care nu mai vezi o altă scăpare. Interzisul pare acum, acea parte din tine pe care nu ai explorat-o niciodată.

Atunci manifestarea libertății curge prin tine fără limite.

În climaxul suferinței tale (războiului interior – exterior) nimic nu mai contează decât faptul că nu te mai doare și că încă mai ai acces la bucurie. Interzisul pare a fi cea mai la îndemână modalitate de a te simți liber, atunci când mintea ta nu mai găsește soluții, fiind prizoniera prea multor limite externe.

Interzisul ești tu!

A fi și a nu înțelege.

Dacă accepți că tu nu ești aici să judeci, nici pe tine nici pe ceilalți sau felul în care fiecare își manifestă suferința, furia, frustrarea sau chiar modul de a căuta consolarea dincolo de limite, înțelegi cine ești. Cine suntem.

Dacă rămâi deschis, dacă ieși din omul ce erai și devii cel ce ești, devii cel care poate înțelege unicitatea fiecăruia de a se manifesta cu toate că tu nu ai face asta, așa…acum . Cu toate că tu nu ești de acord cu soluția găsită ce se manifestă acum. Atunci nu îți mai rămâne nimic de făcut, judecat sau catalogat decât să te bucuri de lectură, de ceea ce ești dincolo de lectură.

Și dincolo de lectură se dechide o cale nouă către părți ascunse din ființa ta ce vor iubi acest ”păcat” pe care nu l-l-ai lăsat niciodată să se maniefeste în nici un fel de circumstanță.

Iată adevărul: Tu nu ești doar Lumină….îmi pare rău să ți se spună asta cu atât de multă ușurință…

Nu trebuie să înțelegi. Lasă-te purtat să simți dacă este sau nu adevărat.

Dumnezeu este iubire în toate formele și manifestările.

Faptul că ai credință și crezi în Dumnezeu nu te va propulsa în iad doar pentru că ai citit cartea asta. (Acel iad care nu există undeva, ci în tine) .Nu știu de ce pot să te asigur de asta, dar simt că există ceva mai mult decât citirea unei cărți, care să ”te ajute” să ajungi în iadul minții tale. Poate chiar acum ești aici..

Consider că Dumnezeu este în Tot și Toate iar considerația mea am regăsit-o chiar și în carte, chiar și în momentele interzise, chiar și în păcatul letal – iubirea și prezenta lui Dumnezeu era acolo, întodeauna. Dumnezeu este și în Iad și îi permite inclusiv iadului să fie. Așa cum îi permite și păcatului să fie. Așa cum îți permite ție să fii în Iad sau în păcat.

Nu înțelegi cum e posibil?

Este foarte simplu: Dumnezeu este iubire, empatie, bunătate, înțelegere și nu judecată sau răzbunare, nu răutate și pedeapsă.

Cred că Dumnezeu ne-a oferit Totul, tocmai pentru că nu ne judeca alegerile și nici nu ne va pedepsi ci ne va lăsa să descoperim noi înșine calea și potențialul prin care ne putem explora, cunoaște și reveni pe calea Sufletului.

El este acolo, chiar și în păcatul pe care noi îl considerăm păcat. El este alături de noi. Nimic nu poate fi rău sau bun, pentru că El a creat totul, pentru a se manifesta pe Sine, prin noi. Iar metoda prin care tu îți dorești să te îndrepți, pentru a fi împlinit și nu pentru a urma niște reguli, ține strict de propria ta perspectivă, de propria dorință de a vedea dincolo de limite. Sau, de a le simți, mai bine zis.

Paralela dintre păcat și iubirea divină, mereu prezentă este atât de frumos înglobată în această carte!

Dualitatea Tyler Bell: bărbat sau preot?

Dualitatea transpusă prin prisma lui Tyler, o trăim în fiecare zi a vieții noastre. Iar ipocrizia nerecunoașterii acestei dualități a ființei nu își are sensul. Oprește-te din a fi ipocrit față de tine însuți!

De prea multe ori devenim dezechilibrați pentru că nu știm cum să fim autentici cu noi înșine, pentru că ne temem că devenim ”păcătoși” în ochii celorlalți. Dar dualitatea există în tine, fie că vrei, fie că nu vrei. Și este impresionant să o trăiești. Să o explorezi. Să înveți din ea.

De fapt, totul este dual, în viețile noastre, în percepțiile noastre: bine – rău, frumos – urât, bogat – sărac, păcătos – pios, credința – păcat, tu-eu. Și după dualitate, urmează alegerea, evident.

Lupta duală între bărbat și meseria sa, între dorința instinctuală, pasiune pentru femeia pe care o iubește dar și pentru viața de preot și limitele sociețății îl pune pe Tyler în situații în care pare că Dumnezeu se retrage doar pentru a-i da șansa de a rezolva totul, de unul singur. (Pentru că răspunsul se află mereu și întotdeauna în interiorul nostru).

Suferința este chiar ceea ce precede drumul dintre un pol și celălalt al dualității.

Procesul prin care Tyler trece de la iubirea perfectă la vinovăție, la teamă și judecată proprie, la ”automutilare” mentală și pedeapsă, la acțiuni din ce în ce mai primitive și instinctuale, la credință și iubire, te face să suferi cumplit. Pentru că știi că tu ești el.

Te afunzi în frumusețea iubirii lui perfecte și empatice, armonioase și plină de obsesii ca mai apoi să te trezești dând cu capul de o realitate limitată și crudă, unde liberatatea nu există iar singura ieșire pare a fi păcatul, în cea mai ”dezbrăcată” și sălbatică formă a sa.

Aici, la ușa păcatului nimic nu mai contează, decât libertatea unei armonii ce se naște din sufletul îndrăgostit chiar sub ochii Creatorului. A non-judecății. A manifestării din simțire.

Felul în care Tyler percepe iubirea divină, aici, în umbra păcatului cu ea, în momentele pline de ea și de Dumnezeu, pare insuportabil de frumos. Aici, i se revelează o iubire completă, ce i-a fost interzisă, chiar la intrarea în propria sa viață, a unui preot. Totuși, el știe că este mai mult….

Așa cum chiar el se întreabă: ” dacă iubirea este atât de perfectă, cine ar putea să o îndure?” trece mult de granița unor scene fierbinți și de imaginația cuiva. Pentru că el, ințelege totul, aici, în păcat…îl înțelege pe Dumnezeu, se înțelege pe Sine prin ea. Se înțelege pe sine diferit, după ce a comis păcatul.

Acum sufletul, mintea și corpul tău se răscoală și dau cu pumnul în masă, în pereți, în felul tău de a te raporta la iubire. Pentru că știi, cât de mult te-ai limitat.

Pentru el, locul păcatului este sentimentul unui suflet plin de Dumnezeu, împlinire și iubire. Iar instinctul uman se declanșează atât din dorința de a manifesta iubirea incredibilă cât și din vinovăția de a nu cunoaște o altă cale de scăpare din suferință. Din suferința ce a creat-o rămânând în limitări.

Slujba de la miezul nopții. Povestea continuă.

Propriul iad interior se continuă în volumul 2 al cărții, fiind transpus ca o spirală repetitivă care te readuce din nou și din nou în fața propriei ființe.

Ce faci atunci când ești din nou aici?

Ce îți mai rămâne de făcut atunci când ești din nou plin de temeri, frustrări, invidie, și gelozie iar propria persoană pare a nu mai fi suficientă pentru celălalt decât să te afunzi din nou și din nou în păcat? În acel păcat ce îți aduce libertatea de a te cunoaște cu adevărat?

Să arunce primul piatra cel care se consideră fără de păcat!

Nu iau apărarea acestei cărți în nici un fel și nici nu încurajez astfel de fapte. Dar iau apărarea ființei noastre libere. Dacă ar avea nevoie ca ceva să fie de apărat aici….

Este de departe ceea ce îmi doresc prin ceea ce scriu aic, să încurajez asta. Însă vreau să trag un semnal de alarmă în privința judecății pe care o punem atât de ușor celorlalți și asupra anumitor părți din interiorul nostru.

Eu mi-am pregătit mintea, și am pus-o la somn, știind exact ce se prezintă în carte și chiar m-a ros curiozitatea de a vedea până unde poate merge mintea umana și până unde ne pot duce păcatele mult mai grele precum: suferința, vinovăția, gelozia, invidia și altele, expuse perfect în carte. Dincolo de toate, este redescoperirea tuturor părților tale.

Dar ești pregătit să stai gol în fața ta? Ești pregătit să stai gol în fața lui Dumnezeu?

Am început cartea cu gândul că aceasta este o poveste și mă așteptam la imprevizibil dar și la tot ce mintea mea ar fi putut percepe ca fiind răuuu, răuuu de tot! Și, recunosc. Te simți atras. Minte-te că nu e așa.

Cartea asta îți depășește barierele minții și ale imaginației, îți dă foc, te înfioară, te enervează, te contrariază și te ține în brațe cu iubire. Iar dacă ești destul de tare pe poziții și accepți să experimentezi toate acestea, citind, poți înțelege că este o poveste. Și că dincolo de scenele picante este o trăire, o emoție puternică, o încercare, o poveste de viață incredibilă. Că ești chiar tu.

Câți dintre noi devenim perfect curați și puri atunci când nu știm să gestionăm situațiile?

Câți dintre noi renunțăm la autocontrol, găsindu-ne apoi și mai afund în păcate atunci când totul devine insuportabil? Câți dintre noi nu vrem să ne eliberăm prin păcat? Câți dintre noi știm că mai este altceva dincolo de ceea ce cunoaștem deja în noi?

How far can you go?

Am citit cartea asta cu asumare și curiozitate dar și cu înțelegere.

Cu toate că nu sunt de acord cu multe lucruri dintre cele descrise, am ales să le trăiesc prin poveste întrebându-mă dacă nu fac și eu același lucru, de multe ori, poate la un nivel mai mic?

De câte ori nu acționez împotriva lumii mele interioare doar pentru a-mi ascunde frustrările și suferințele?

De câte ori prefer să mă pitesc într-un ”confesionar” propriu și să mă contopesc cu durerea mea în cele mai mizerabile moduri, chiar acolo, sub privirea lui Dumnezeu?

Iar atunci când simți că ajungi într-un anumit punct al suferinței, la fundul prăpastiei, știi deja că poți duce, că ești suficient de puternic să înduri orice și că, cel puțin, ai un loc sigur în care vei ajunge în final, chiar dacă acesta este chiar iadul minții tale. Acest iad al minții tale poate fi chiar noaptea întunecată a sufletului, de unde vei transmuta suferința în Iubire.

Un iad în care ambele personaje ajung și din care singura scăpare este mereu aceași, păcatul, primul lor păcat comis, în care se regăsesc așa, goi, liberi și fără de limite. Pentru ca da, pentru a cunoaște Iubirea, vei fi transpuns înainte prin opusul său.

Acum, consecințele actelor tale le vei suporta, pentru că tu singur le-ai creat, iar Dumnezeu tot ce poate face este să te iubească chiar și aici, la fundul prăpastiei și să te lase să înțelegi ce ai de înțeles. Iar atunci pare că nu-ți mai pasă de autocontrol, de ceilalți, de limite, de nimic…decât de propriul tău iad în care mai găsești o urmă de iubire păcătoasă și de felul în care îl găsești pe Dumnezeu chiar și în păcat și de plăcerea de moment, interzisă. Dar de aici, începe trezirea

Aici pare că iubirea te așteaptă fix acolo, unde nu ai curajul să pășești. Aici devii suprins cât de frumoasă e Iubirea! Că te așteptă și te chemă, chiar și aici. Poți vedea asta?

Comoara cea mare e ascunsă acolo unde nu ai fi dispus să sapi, să o descoperi ca să o trăiești.

Astfel că, de multe ori iubirea stă chiar la limita dintre teamă și păcat, dintre corectitudine și libertate.

Iar iubirea asta nu se poate explica, nu ți-o explică nimeni, niciodată.

Întrebarea de a afla ce fel de iubire îți dorești să descoperi și ce ai fi dispus să sacrifici pentru ca această iubire să se manifeste în viața ta sunt exprimate ca fiind o poveste pe care o trăim fiecare, chiar dacă la un alt nivel.

Ce consecințe îți poți asuma pentru o iubire de acest fel?

Așadar, ideea principală a cărții te pune să te întrebi și să decizi ce alegi, la ce renunți, la care parte din tine, pentru a fi împlinit și împăcat cu propria ta alegere, chiar dacă pare păcătoasă pentru ceilalți.

Tu ai citit carțile? Lasă părerea ta mai jos.