Confesiunea unui preot. De ce nu judec cartea scrisă de Sierra Simone?

Sunt destule motive pentru care să nu judec cartea asta din prisma creștină. Dacă aș face asta, aș crede despre mine că nu sunt nimic mai mult decât un creștin, că nu mai sunt nimic, dincolo de asta. Și ohh, câte alte emoții, sentimente și mistere suntem dincolo de asta. Da, este o carte ”păcătoasă” care îți dă un blow extrem minții.

But, can you handle it?

În loc de preludiu.

Atunci când citesc o carte, prefer să o citesc total detașat. Înainte de a-mi da cu părerea fără a știi exact despre cum mă pot eu integra în poveste, de mă alinia părerilor colective și a mă lăsa influențată de titlu, de copertă, de toate credințele mele, părerile altora, ale criticilor, ale cititorilor care văd doar un singur aspect din întreaga poveste, prefer să mă detașez și să dau o șansă părții ascunse din mine, care este mult mai inteligentă decât pot eu pricepe. Acea parte care știe cum să perceapă dincolo de niște scene fierbinți și atât. Acea parte care știe să privească lucrurile mai deep decât actul în sine, prezentat în carte ca fiind dincolo de limite. Așa am dat prima pagină a cărții și am intrat în tot ceea ce ea înseamnă.

Orice carte are suflet.

La fel ca noi oamenii, carțile au suflet. Cărțile au păcate și fapte bune. Iar dacă le privim așa, cu siguranță ne dezvoltăm empatia și înțelegerea. O carte este exact ca sufletul unui om. Unică, cu trăiri ascunse, cu secrete, cu perspective diferite, formate din propria trăire sau imaginația unei trăiri care, în realitate ar fi total interzisă.

O carte are părți bune, părți mai puțin bune, instincte și conștiință, la fel ca noi, ființele umane.

Într-o carte te poți regăsi, poți simți cuvintele prin trăire, pasiunea, suferința sau bucuria din prisma propriilor tale experiențe, propriilor limite sau te poți comporta ca un simplu judecător. Un judecător care judecă dintr-o judecată inoculată și învățată atât de perfect, încât nu-și poate imagina că există o altă cale. Un judecător care face asta constat în viața sa, indiferent de situație, persoană, carte sau propria-i persoană.

Nu ai obosit să stai mereu cu un ciocan invizibil în mână punând sentințe?

Cărțile ne iartă și nu stau îmbufnate.

Dacă tot vorbim despre credință (că doar ce ai putea găsi în confensiunea unui preot?), să știi că orice carte te iartă și nu stă îmbufnată, nu te urăște că o judeci sau că alegi să o arunci într-un colț întunecat, alături de alte cărți pe care le consideri proaste. Orice carte are răbdare să îți deschizi inima, mintea și să te redescoperi, citindu-o cu iubire, atunci când te-ai decis să nu mai fi doar un judecător morocănos.

Fiecare carte are înscrisă în paginile ei, un suflet în sine, un suflet care este relatat în libertate deplină de exprimare (ceea ce nouă, ființelor umane, ne este greu să facem), asumându-și astfel consecința acestei libertăți. O carte își asumă prin ceea ce spune opțiunea de a fi judecată, plăcută sau închisă în orice moment, fără a se plânge sau a te judeca că ai făcut asta. Pe lângă asta își mai asumă faptul că are un rol important în viața ta. Unul fermecător sau unul prea dificil de înțeles, de cuprins, de ne-judecat. Ea își asumă că poți prelua din ”trupul” ei învățături sau o poți judeca înainte de a-i da vreo șansă acestei învățături să se asimileze în ființa ta.

Vezi aici o altă carte, în versuri, despre iubirea în toate formele ei, unde sufletul este manifestat în liberate deplină.

Cum să citești cartea asta sau oricare alta de acest fel?

Atunci când eu, citesc o carte, îmi place să îmi golesc mintea de prejudecăți și să intru cu totul în poveste, să o întorc pe toate părțile, să o analizez din prisme diferite, să o dezmembrez și mă transpun în fiecare parte a ei, înainte de a decide dacă este ceva greșit acolo. Până la urmă cine ne poate spune cu adevărat ce este greșit sau nu, fără a o spune din propria-i judecată?

În povestea unei cărți cu suflet, sunt întotdeauna prezenți oameni ca noi, sunt prezentate situații de viață reale sau imaginate dar trecute prin filtrul unui om, ca mine, ca tine, ca noi toți. Aici se întrepătrunde realitatea cu limitele, cu dorința de a călca peste ele, cu bunătatea și răutatea, pasiunea și vinovăția, iubirea și suferința, credința și păcatul.

Dacă judecăm cartea după criteriile după care îi judecăm pe ceilalți, deja spune multe despre noi înșine și pe lângă asta, îngropăm adânc autenticitatea și empatia, înțelegerea și înțelepciunea de a fi mai mult decât ceea ce credem în acest moment.

Atunci, acel moment devine acela în care ne judecăm pe noi înșine prin prisma unei povești, a unei idei interzise și ne simțim perfect știind că nu am comis nici o abatare de la reguli. Astfel vom fi apreciați de ceilalți rămânând astfel mereu în limite. Atunci acceptăm că suntem doar ceea ce alții ne spun să fim, ceea ce alții vor să fim sau să facem și ne oprim din a ne manifesta cu adevărat libertatea deplină pe care am primit-o ca dar chiar de la Creator ( fapt care nu se întâmplă în cartea Confesiunea unui preot). Dincolo de asta, la o distanță, o linie fină și subțire, este lipsa judecății și războiul interior al fiecărei persoane.

Confesiunea unui preot – mai mult decât scene interzise.

Cartea ilustrează perfect traumele, suferințele și temerile a două personaje – Tyler Bell și Poppy Danforth – care ajung să-și repare sufletul depășind limitele păcatului în sine. Ei acceptă împreună situații greu de acceptat pentru cititor și societate pentru a-și manifesta instinctual suferința, fără a mai o trece prin filtrul minții ca mai apoi regretele și vinovăția. Din acestea se naște un cerc vicios care îi readuce iar și iar în fața aceluiași păcat care pare să funcționeze de fiecare dată, pentru moment.

Judecata prin care trec vine atât din exterior, din teama de a fi ieșiti din limite dar și din propria ființă și conștiință. Aici se dau lupte incredibile între minte și trup, între suflet și felul de a simți, de a percepe iubirea divină.

Dar oare nu la fel se întâmplă și în viața noastră, în ființa noastră în fiecare zi? Atunci când suntem împinși de o forță nevăzută să călcăm cu putere peste reguli de bun simț și să ne aruncăm în libertate, în manifestarea ființei, în explorare și acel ceva numit păcat? Nu la fel suntem condamnați că depășim limite mai mici sau mai mari sau că nu ne încadrăm mereu în tipologii sau tipare de gândire, doar pentru că avem propriile păreri ? Nu la fel ”greșim” din instinct pentru că suferința cândva a fost prea mare iar golul are tendința de a se umple din libertatea pe care o avem dincolo de cine credem că suntem?

Ceea ce este interzis este mai incitant tocmai pentru că acolo, în interzis, ai impresia că stă chiar fericirea și liniștea ta. Interzisul te atrage pentru că ți se pare singura modalitate de a te salva în acel moment din care nu mai vezi o altă scăpare. Atunci manifestarea libertății curge prin tine fără limite. În climaxul suferinței tale, nimic nu mai contează decât faptul că nu te mai doare și că încă mai ai acces la bucurie. Interzisul pare a fi cea mai la îndemână modalitate de a te simți liber, atunci când mintea ta nu mai găsește soluții, fiind prizoniera prea multor limite externe.

A fi și a nu înțelege.

Dacă accepți că tu nu ești aici să judeci, nici pe tine nici pe ceilalți sau felul în care fiecare își manifestă suferința, furia, frustrarea sau chiar modul de a căuta consolarea dincolo de limite. Dacă rămâi un om deschis care poate înțelege unicitatea fiecăruia de a se manifesta cu toate că tu nu ai face asta sau nu ești de acord cu soluția găsită, atunci nu îți mai rămâne nimic de făcut, judecat sau catalogat decât să te bucuri de lectură.

Dumnezeu este iubire în toate formele și manifestările.

Faptul că ai credință și crezi în Dumnezeu nu te va propulsa în iad doar pentru că ai citit cartea asta. Nu știu de ce pot să te asigur de asta dar simt că există ceva mai mult decât citirea unei cărți care să ”te ajute” să ajungi în iadul minții tale.

Consider că Dumnezeu este în Tot și Toate iar considerația mea am regăsit-o chiar și în carte, chiar și în momentele interzise, chiar și în păcatul letal – iubirea și prezenta lui Dumnezeu era acolo, întodeauna. Nu înțelegi cum e posibil? Este foarte simplu: Dumnezeu este iubire, empatie, bunătate, înțelegere și nu judecată sau răzbunare, nu răutate și pedeapsă.

Cred că Dumnezeu ne-a oferit liberul arbitru tocmai pentru că nu ne judeca alegerile și nici nu ne va pedepsi ci ne va lăsa să descoperim noi înșine calea și potențialul prin care ne putem îndrepta. El este acolo, chiar și în păcat, alături de noi. Nimic nu poate fi rău sau bun, pentru că El a creat totul, pentru a se cunoaște mai bine pe Sine, prin noi. Iar metoda prin care tu îți dorești să te îndrepți, pentru a fi împlinit și nu pentru a urma niște reguli, ține strict de propria ta perspectivă.

Paralela dintre păcat și iubirea divină, mereu prezentă este atât de frumos înglobată în această carte!

Dualitatea Tyler Bell: bărbat sau preot?

Dualitatea transpusă prin prisma lui Tyler, o trăim în fiecare zi a vieții noastre. Iar ipocrizia nerecunoașterii acestei dualități a ființei nu își are sensul. De prea multe ori devenim duali pentru că nu știm cum să fim autentici cu noi înșine, pentru că ne temem că devenim ”păcătoși” în ochii celorlalți. De fapt, totul este dual, în viețile noastre, în percepțiile noastre: bine – rău, frumos – urât, bogat – sărac, păcătos – pios, credința – păcat.

Lupta duală între bărbat și meseria sa, între dorința instinctuală, pasiune pentru femeia pe care o iubește dar și pentru viața de preot și limitele sociețății îl pune pe Tyler în situații în care pare că Dumnezeu se retrage doar pentru a-i da șansa de a rezolva totul, de unul singur. (Pentru că răspunsul se află mereu și întotdeauna în interiorul nostru).

Suferința este chiar ceea ce precede drumul dintre un pol și celălalt al dualității. Procesul prin care Tyler trece de la iubirea perfectă la vinovăție, la teamă și judecată proprie, la ”automutilare” mentală și pedeapsă, la acțiuni din ce în ce mai primitive și instinctuale, la credință și iubire, te face să suferi cumplit. Te afunzi în frumusețea iubirii lui perfecte și empatice, armonioase și plină de obsesii ca mai apoi să te trezești dând cu capul de o realitate limitată și crudă, unde liberatatea nu există iar singura ieșire pare a fi păcatul, în cea mai ”dezbrăcată” și sălbatică formă a sa. Aici, la ușa păcatului nimic nu mai contează, decât libertatea unei armonii ce se naște din sufletul îndrăgostit chiar sub ochii Creatorului.

Felul în care Tyler percepe iubirea, aici, în umbra păcatului, în momentele pline de ea și de Dumnezeu, pare insuportabil de frumoasă. Așa cum chiar el se întreabă: ” dacă iubirea e așa perfectă, cine ar putea să o îndure?” trece mult de granița unor scene fierbinți și de imaginația cuiva. Aici sufletul, mintea și corpul tău se răscoală și dau cu pumnul în masă, în pereți, în felul tău de a te raporta la iubire.

Pentru el, locul păcatului este sentimentul unui suflet plin de Dumnezeu, împlinire și iubire iar instinctul uman se declanșează atât din dorința de a manifesta iubirea incredibilă cât și din vinovăția de a nu cunoaște o altă cale de scăpare din suferință.

Slujba de la miezul nopții. Povestea continuă.

Propriul iad interior se continuă în volumul 2 al cărții, fiind transpus ca o spirală repetitivă care te readuce din nou și din nou în fața propriei ființe. Ce faci atunci când ești din nou aici? Ce îți mai rămâne de făcut atunci când ești din nou plin de temeri, frustrări, invidie, și gelozie iar propria persoană pare a nu mai fi suficientă pentru celălalt decât să te afunzi din nou și din nou în păcat?

Să arunce primul piatra cel care se consideră fără de păcat!

Nu iau apărarea acestei cărți în nici un fel și nici nu încurajez astfel de fapte. Este de departe ceea ce îmi doresc prin ceea ce scriu aici, însă vreau să trag un semnal de alarmă în privința judecății pe care o punem atât de ușor celorlalți, de parcă noi am fi perfecți.

Eu mi-am pregătit mintea, știind exact ce se prezintă în carte și chiar m-a ros curiozitatea de a vedea până unde poate merge mintea umana și până unde ne pot duce păcatele mult mai grele precum: suferința, vinovăția, gelozia, invidia și altele, expuse perfect în carte. Am început cartea cu gândul că aceasta este o poveste și mă așteptam la imprevizibil dar și la tot ce mintea mea ar fi putut percepe ca fiind răuuu, răuuu de tot!

Cartea asta îți depășește barierele minții și ale imaginației, îți dă foc, te înfioară, te enervează, te contrariază și te ține în brațe iar dacă ești destul de tare pe poziții și accepți să experimentezi toate acestea, citind, poți înțelege că este o poveste și că dincolo de scenele picante este o trăire, o emoție puternică, o încercare, o poveste de viață incredibilă. Câți dintre noi devenim perfect curați și puri atunci când nu știm să gestionăm situațiile? Câți dintre noi renunțăm la autocontrol, găsindu-ne apoi și mai afund în păcate atunci când totul devine insuportabil?

How far can you go?

Am citit cartea asta cu asumare și curiozitate dar și cu înțelegere. Cu toate că nu sunt de acord cu multe lucruri dintre cele descrise, am ales să le trăiesc prin poveste întrebându-mă dacă nu fac și eu același lucru, de multe ori, poate la un nivel mai mic?

De câte ori nu acționez împotriva lumii mele interioare doar pentru a-mi ascunde frustrările și suferințele? De câte ori prefer să mă pitesc într-un ”confesionar” propriu și să mă contopesc cu durerea mea în cele mai mizerabile moduri, chiar acolo, sub privirea lui Dumnezeu?

Iar atunci când simți că ajungi într-un anumit punct al suferinței, la fundul prăpastiei, știi deja că poți duce, că ești suficient de puternic să înduri orice și că, cel puțin, ai un loc sigur în care vei ajunge în final, chiar dacă acesta este chiar iadul minții tale. Un iad în care ambele personaje ajung și din care singura scăpare este mereu aceași, păcatul, primul lor păcat comis, în care se regăsesc așa, goi, liberi și fără de limite.

Pentru că, da, consecințele actelor tale, tot tu le vei suporta, pentru că tu singur le-ai creat, iar Dumnezeu tot ce poate face este să te iubească chiar și aici, la fundul prăpastiei. Iar atunci pare că nu-ți mai pasă de autocontrol, de ceilalți, de limite, de nimic…decât de propriul tău iad în care mai găsești o urmă de iubire păcătoasă și de felul în care îl găsești pe Dumnezeu chiar și în păcat și de plăcerea de moment, interzisă.

Aici pare că iubirea te așteaptă fix acolo, unde nu ai curajul să pășești. Comoara cea mare e ascunsă acolo unde nu ai fi dispus să sapi, să o descoperi ca să o trăiești. Astfel că de multe ori iubirea stă chiar la limita dintre teamă și păcat, dintre corectitudine și libertate. Iar iubirea asta nu se poate explica, nu ți-o explică nimeni, niciodată.

Întrebarea de a afla ce fel de iubire îți dorești să descoperi și ce ai fi dispus să sacrifici pentru ca această iubire să se manifeste în viața ta sunt exprimate ca fiind o poveste pe care o trăim fiecare, chiar dacă la un alt nivel. Ce consecințe îți poți asuma pentru o iubire de acest fel? Așadar, ideea principală a cărții te pune să te întrebi și să decizi ce alegi, la ce renunți, la care parte din tine, pentru a fi împlinit și împăcat cu propria ta alegere, chiar dacă pare păcătoasă pentru ceilalți.

Tu ai citit carțile? Lasă-mi părerea ta mai jos.

Lasă Un Răspuns