De vorbă cu un călugăr nebun

Mergeam agale. Mergeam așa cum știam eu să merg, cu ochelarii mei întunecoși, privind doar în față, spre scopul meu. Nu priveam stânga, nu priveam dreapta.

Nu eram conștientă că acolo se pot afla pericole care să-mi sară în drum sau oportunități de care să mă agăț ca să-mi fac călătoria mai ușoară.

Mergeam la fel cum merg toți oamenii, fără a-l lua pe celălalt de mână, cu toate că poate s-a împiedecat sau cu toate că vorbește cu mine, spunându-mi lucruri minunate despre mine.

Mergeam cum mergem toți prin viață, cu scopuri pâmântești și sufletul aruncat printr-un colț uitat.

Într-un moment în care deja dinții mei erau prea încleștați și corpul meu prea încordat ca să mai pot face pași , în fața mea, de-a latul drumului s-a așezat un călugăr.

Părea atât de murdar, de zdrențuros, de trist încât a fost primul moment în care am avut impusul de a mă opri și a nu sări peste el. L-am privit minute-n șir iar sentimentul care m-a cuprins nu a fost de teamă că ar putea fi vreun bandit sau cerșetor ci de milă.

M-am oprit din mersul meu pentru prima dată și m-am așezat jos lângă el. Deși în nări începeam să simt miros de neîncredere, de teamă, de panică, de invidie și de egoism venind parcă dinspre el , ceva îmi spunea să rămân acolo.

Călugărul m-a privit cu ochii aceia care îmi păreau atât de cunoscuți încât am început să mă tem deja pentru viața mea. După câteva momente acesta a început să-mi vorbească, deși eu nu reușeam să scot nici un cuvânt.

– Eu pot să văd prin oameni, mi-a spus.

Am scos un sunet ca un bufnet de râs. Cumva mi se părea ciudat ca un om atât de trist să-mi spună asta. Nu l-am întrerupt. Eram curioasă ce-mi va spune.

– Dar nu prin toți oamenii, a continuat, ci doar prin tine, iar privirea lui începea deja să se înfingă în mine, să-și croiască drum spre interior fără ca eu să pot pune vreo barieră.

– Ești plină de noapte, fără stele. Ești o noapte continuă și nu pentru că tu nu poți fi zi sau pentru că nu ai soarele în tine, dar ești mult prea bună în a ascunde lumina. Lași umbrele să acopere toate stelele pe care tu, le ai.

Nu am înțeles nimic din ce voia să-mi spună dar cert era că a sunat cam neplăcut și dubios și era clar că nu este un lucru bun. Așa că pentru prima dată, am replicat:

– Lasă-mă. Eu nu cred în vrăjitori, i-am replicat cu răutate.

Călugărul s-a uitat la mine și a izbucnit în râs.

– Vrăjitori spui….de ce ai crede că sunt un vrajitor? m-a intrebat cu sarcasm.

– Pentru că oamenii nu au puterea de a vedea prin oameni, am răspuns.

Călugărul s-a încruntat atât de tare încât chipul său părea înfricoșător.

– Eu pot vedea doar prin tine , mi-a repetat. Și soarele pe care îl ții ascuns așteaptă să îi dai drumul pe cerul tău, să devi cel mai frumos anotimp, să ajuți totul în jurul tău să înverzească, să înflorească, datorită a ceea ce tu ești, a ceea ce tu emani…

Deja mi se părea un dialog fără noimă astfel că am decis că acest călugăr, clar este un nebun și nu are sens să continuăm discuția. M-am ridicat de jos, fără să îl mai privesc măcar, am făcut un pas peste el ca să-mi continui drumul meu.

El nu a încercat să ma oprească, nu a spus nici un cuvânt, dar înainte de a mai face pași spre înainte am avut implusul de a privi în spate.

Atunci hainele călugărului s-au schimbat în unele identice cu ale mele. Părul îi era exact ca al meu iar ochii, ochii i-au rămași aceași pe care îi văzusem de la început, acei ochi pe care îi cunoșteam, de care mă teameam și pe care nu aveam curaj să îi privesc în față.

Încremenită de faptul că mintea părea să-mi joace feste, călugărul s-a ridicat iar imaginea din față părea a fi oglinda mea, a fi reflexia mea, a fi eu….

Am început să plâng….

Lasă Un Răspuns