Mi-am trăit viața, așa, cum am știu eu că se trăiește.

Mi-am trăit viața așa cum am știut eu că se trăiește.

Am învățat din mers, la fel ca un copil care-și julește genunchii de nenumarate ori și continuă să se ridice.

Am iubit așa cum am visat și pe cine am vrut.

Am mers pe cărări frumoase iar alteori m-am întors din drumul cu flori pe poteci cu ceață, brusturi și ciulini.

Am făcut greșeli și am comis păcate care mi-au schimbat realitatea. Lecții de viață.

Am devenit cine sunt astăzi, datorită bucuriilor, experiențelor, eșecurilor și juliturilor din coate, genunchi și inimă cusută.

Nimic de întors, răstălmăcit sau de schimbat. Sunt eu și sunt așa cum am știu să-mi trăiesc viața.

Nu ți se explică cum să trăiești, cum să iubești și mai ales cum să fii fericit.

Fericirea e relativă și subiectivă. În fiecare zi privesc viața cu o altă pereche de ochi, cu o altă inimă. Mă transform în fiecare zi într-o altă persoană și mă îmbrac cu sentimente diferite. Complexitate. Bucuria mea, e diferită cu fiecare deschidere de pleoape.

Timpul nu vine singur. Aduce experiențe și mai ales, schimbări în reflexia vieții. Bătături pe inimă. Înveți cum și când să vorbești și totodată, cui să-i taci.

Înveți să-ți asumi și mai presus de toate, înveți să meriți. Încercări etajate, eșuate sau pline de cununi cu flori. Evoluție.

Alergătura spre fericire are de cele mai multe ori primejdii pe care le iei direct în piept. Vânătăi pe suflet, bandajate cu dragoste. Tot răul se risipește atunci când o îmbrațișare îți acoperă sufletul obosit.

Am iubit oameni care nu m-au văzut și n-am văzut oamenii care m-au iubit.

Am risipit sentimente în grădini goale și am lăsat pe drumuri, inimi care au contat prea târziu. Trufe la porci și oameni în agonie cu dragostea la reanimare.

Sper că e o lege a firii. Melancolie apusă.

Inima mea nu are picioare dar parcă uneori obosește și ajunge pe cărări greșite. Inima asta, e nebună și te conduce spre prăpastii fără fund, așa cum tot ea, aruncă cu fluturi incredibil de frumoși în tot traficul din interiorul orașului tău. Poezie.

Inima te calcă în picioare și apoi prinde aripi. Cerșetor și prinț.

Ea nu cere ajutor dar nu știe să tacă. Vorbește când nu ai chef să o asculți și tace când o iei la întrebări. Inima face ce vrea și nu ai cum să o oprești.

Mi-e dragă și mi-e umbră.

Echilbrul mi-l găsesc atunci când mă privesc în interior. Nu mai privesc doar spre ceilalți. Egocentrism sau aforism?

Fac cunoștiință cu mine din nou și nu mă mai ascund. Mă descopăr.

Deschid geamul spre ceea ce sunt dedesupt de carne și oase și văd multe vise aruncate prin colțuri întunecate.

Mă împac cu mine, fac curat și-mi iau visele în brațe. Le cer iertare și le promit că le duc afară, la soare, la împlinire.

Nu cer iertare nimănui, decât mie însumi.

Mă împac, mă cert, mă împlinesc, învăț să mă iubesc.

Fiecare zi este o nouă lecție, un nou sfârșit și un alt început.

Lasă Un Răspuns